#15 Copiii în colectivitate: Impactul primelor experiențe sociale

Cum influențează colectivitatea sănătatea fizică și emoțională a copiilor

📖 Înțelepciunea Vieții

Îți amintești primele zile de grădiniță sau școală? Nu doar ca o simplă amintire mentală, ci ca o experiență senzorială completă – mirosuri, zgomote, senzații fizice, stări emoționale? Există stimuli care, în prezent, trezesc aceste amintiri?

În încercarea de a-mi reaminti trecutul și experiențele din primele zile de școală, m-am conectat la câteva frânturi de amintiri. Mi-a revenit în minte mirosul de petrosin din clasă, disconfortul gulerului apretat al uniformei care îmi zgâria gâtul și cât de incomod era scaunul de la bancă. Cel mai puternic, însă, îmi amintesc amestecul de trăiri: curiozitatea, teama legată de modul în care ceilalți (copiii, învățătoarea) vor reacționa, entuziasmul de a învăța să citesc fluent (ceea ce îmi doream mult) și îngrijorarea dacă voi putea face față să stau departe de confortul casei – de toaleta familiară, de patul în care mă odihneam când eram obosită, de bucătăria unde găseam ceva de gustat când mi-era foame.

De ce mi-au revenit aceste amintiri?

Am primit, într-o singură zi, două mesaje de la mame ai căror copii tocmai au început grădinița și un mesaj de la mama unei școlărițe. Toate vorbeau despre răcelile frecvente, lună de lună, apărute odată cu intrarea în colectivitate.

Acești copii mai fuseseră în preajma altora – la locuri de joacă, alături de frați sau veri – fără să fi experimentat acele viroze până la momentul începerii oficiale a grădiniței sau a școlii.

O mămică m-a întrebat direct: „Ce se întâmplă emoțional?”. Ce face ca experiența colectivității organizate să fie atât de diferită față de momentele ocazionale de socializare în familie sau cu alți copii?

Am simțit nevoia să răspund la întrebări în acest scurt articol, cât mai clar și mai complet, bazându-mă atât pe experiența mea profesională, cât și pe propria simțire interioară.

Fetița din mine, cea care își amintește totul la nivel senzorial, trăiește încă momentele din trecut. Medicul care am devenit ar putea să te direcționeze spre alte materialele scrise despre susținerea emoțională și întărirea imunității.

Totuși, simt că aceste informații îți vor fi de folos chiar acum.

Caracteristicile copiilor mici (0-4 ani): vulnerabilitatea și delicatețea

Ființele umane, în prima parte a vieții (copilăria mică), sunt vulnerabile, fragile și extrem de delicate. Un bebeluș este o făptură lipsită de apărare, iar în absența minții raționale, trăirile sale sunt profund corporale și emoționale. Experiențele copilului mic sunt strâns legate de senzațiile de confort sau disconfort, plăcere sau durere, și de percepția lumii prin simțuri – mirosuri, gusturi, texturi, zgomote, culori și forme. Lumea nu este încă filtrată prin cuvinte sau etichete, ci trăită ca o experiență senzorială directă.

Sensibilitatea senzorială a copiilor mici

Copiii mici au o sensibilitate senzorială extrem de mare:

• Zgomotele puternice sunt resimțite aproape fizic, ca o lovitură.

• Mirosurile intense pot pătrunde adânc în corp, provocând greață sau bucurie.

• Aglomerația de stimuli (oameni, culori, zgomote, mirosuri) poate deveni copleșitoare, generând amețeală, confuzie, neliniște, frică sau chiar panică.

Pentru un copil mic, totul este necunoscut. Dincolo de confortul casei, cu structurile ei familiare și stabile, lumea se dezvăluie ca un spațiu imens, amețitor, plin de atracții, dar și de amenințări.

Adulții și sensibilitatea

Pentru adulții care citesc aceste descrieri, trăirea directă prin corp poate părea mai greu de înțeles. Totuși, cunosc femei sensibile care și-au păstrat această vulnerabilitate din copilărie. Acestea evită, de exemplu, supermarketurile sau petrecerile aglomerate, deoarece se simt epuizate sau chiar rău timp de zile întregi după expunerea la această „salată de stimuli” copleșitori.

Persoana „ancoră” de siguranță

Copilul își gestionează sensibilitatea și copleșirea senzorială prin atașarea și dependența de persoanele ”ancore” care îi oferă siguranță: mama, bunica, tatăl, o bonă, un frate mai mare sau orice altă persoană prezentă constant, care îl asigură că totul este în regulă. Copilul se bazează pe această persoană pentru că o cunoaște, îi percepe emoțiile și reacțiile.

Când adultul de lângă copil se mișcă prin lume cu calm, liniște și echilibru, copilul îl poate imita, regăsindu-și și el starea de siguranță. În schimb, dacă persoana apropiată trăiește neliniște și nesiguranță, copilul resimte aceleași emoții în mod direct, fără a înțelege sursa disconfortului.

Nesiguranța interioară și efectele sale

În perioada 1-4 ani, copilul încă își perfecționează controlul asupra corpului său, iar acest proces este adesea frustrant. Corpul nu răspunde întotdeauna așa cum intenționează mintea, iar limba nu pronunță corect sunetele, indiferent cât de mult încearcă să imite adulții. Mâinile, degetele, picioarele, întregul corp nu ascultă mereu de comenzile minții sau celor din jur.

Căzăturile, loviturile, rănirile, prinderea degetelor, arsurile sau usturimile sunt experiențe resimțite cu intensitate, zguduind întregul sistem fragil al copilului – endocrin, nervos și emoțional. Pe lângă aceste dificultăți fizice, copilul trebuie să facă față și emoțiilor adulților care îl ghidează.

Exprimări precum: „Iar ai căzut!”, „Nu ești atent!”, „Ți-ai murdărit hainele!” sunt dificil de procesat pentru un copil mic. Nu înțelege criticile, reproșurile sau judecățile, dar percepe clar nemulțumirea, iritarea, anxietatea și teama persoanei care le exprimă. Aceste emoții ale adultului sunt resimțite în corpul copilului ca și cum ar fi ale sale.

Conștientizarea de sine, ironia și neîncrederea

Între 2,5 și 3 ani, copilul începe să conștientizeze că ceilalți „râd de el”. La început, râde și el alături de ceilalți, fără să înțeleagă de ce. Treptat, realizează că ceva din ceea ce face „nu este bine”.

Când primește laude precum „Bravo!” pentru ceea ce face corect și râsete atunci când greșește, începe să facă o legătură între reacțiile celor din jur și propriul comportament. Totuși, de multe ori nu înțelege exact unde a greșit și nu are timp să întrebe sau să corecteze.

Programul adulților care îl cresc devine programul său, iar disponibilitatea celor din jur este limitată. În acest ritm accelerat, copilul merge înainte, de multe ori confuz și nesigur, adaptându-se din mers la așteptările celorlalți.

Ce se întâmplă când un copil intră în colectivitate până la 4 ani?

Psihologii consideră că intrarea în colectivitate este un test emoțional major. Este o perioadă în care copilul, cu toată fragilitatea și vulnerabilitatea sa, este expus unui mediu social structurat pe reguli stricte, uneori dure, și pe conceptele de „bine/rău” și „corect/greșit”.

Într-o grădiniță, copilul percepe prin corp toți stimulii din jur: un spațiu străin, aglomerat, plin de mirosuri, zgomote, culori și forme – dar mai ales de emoții și senzații. Spre deosebire de liniștea și armonia casei cu care este obișnuit, colectivitatea reprezintă o „cacofonie” de stimuli, care suprasolicită simțurile și creează un disconfort profund.

Exprimarea disconfortului și lipsa înțelegerii

Acasă, copilul își poate exprima disconfortul prin comportamente precum plângăceala, mâțâiala, trântitul sau gesturi răutăcioase. Aceste strategii sunt rapid descurajate în colectivitate, unde copilul constată că protestele sale nu sunt auzite sau înțelese. Mai mult, el nu înțelege ce se întâmplă cu propriul său corp, care trăiește un mare disconfort.

Indiferent cum reacționează, copilul ajunge din nou, zi după zi, în același loc. Adulții încearcă să-l convingă că acest lucru este „spre binele lui”, o explicație pe care copilul nu o poate înțelege. Senzația interioară care predomină este aceea că i se întâmplă ceva neplăcut, fără scăpare.

De ce ar trebui amânată colectivitatea până la 4 ani

Consider că un copil nu ar trebui să intre în colectivitate înainte de vârsta de 4 ani. Deși poate iubi joaca alături de ceilalți copii și procesul de învățare, nu are încă maturitatea emoțională și nici forța imunitară pentru a face față provocărilor colectivității.

În experiența mea, majoritatea copiilor care au mers la creșă sau grădiniță înainte de această vârstă s-au confruntat cu dificultăți de adaptare pe mai multe niveluri: fizic, emoțional și mental.

Înțeleg realitățile social-economice care determină intrarea timpurie în colectivitate. Totuși, experiența mea personală și profesională arată clar că există o „notă de plată” pentru acest proces forțat, adesea plătită prin provocările emoționale și fizice ale copilului, generate de necunoaștere și ignorarea nevoilor sale profunde.

Care sunt caracteristicile colectivității?

1. Impersonalitatea

   În colectivitate, nu mai ești perceput ca un individ separat, ci ca o parte a unui grup. Trăirile și senzațiile tale se pierd printre ale celorlalți. Relațiile unu la unu, pline de căldură și intimitate, sunt înlocuite cu interacțiuni superficiale și efemere. Legăturile se formează și se rup rapid, iar personalizarea și profunzimea dispar, fiind înlocuite de o răceală și o detașare specifice vieții de grup.

2. Potențialul de conflicte

   Într-un mediu colectiv, nevoile individuale se ciocnesc adesea de ale celorlalți, ceea ce duce la apariția conflictelor. Capacitatea de a rezolva aceste situații depinde de reziliența organismului, în special de energia furnizată de suprarenale și ficat. Pentru cei sensibili și fragili, conflictele devin o luptă inegală, iar aceștia ajung, de cele mai multe ori, victimele celor mai puternici.

3. Ierarhizarea

   Colectivitatea creează inevitabil ierarhii. Apar persoane „alfa” – mai energice, mai îndrăznețe, mai dominante – și, în contrast, persoane mai timide și vulnerabile. Încă de la început, copilul află unde se situează: dacă este acceptat sau respins de grup. Aceste dinamici sunt trăite intens, direct, cu întreg corpul, fără explicații clare care să însoțească experiențele.

4. Forțajul sau impunerea

   În colectivitate, există reguli și cerințe care trebuie urmate, indiferent dacă acestea sunt înțelese sau dorite. Copilul învață repede că „nu are de ales” și că trebuie să facă ceea ce i se spune, chiar dacă îi place sau nu.

5. Așteptările

   Copilul descoperă rapid că atât părinții, cât și educatorii așteaptă un anumit tip de comportament de la el. Înțelege că protestele, plânsul sau împotrivirile sunt inutile. În cele din urmă, trebuie să se conformeze și să facă ceea ce i se cere.

6. Teatrul de control (compensarea)

   Pentru a mulțumi adulții din jurul său, copilul învață cum să se comporte, să vorbească și să acționeze în moduri acceptabile. Totodată, începe să evite lucrurile care ar putea să îi supere pe cei din jur. Acest rol repetat zilnic devine o parte din identitatea sa, iar treptat, copilul își pierde autenticitatea. Individualitatea și totalitatea ființei sale sunt înlocuite cu o mască pe care ajunge să o identifice drept „Eu”.

7. Uitarea selectivă

   Pentru a rezista în mediul social, copilul alege, în mod inconștient, să uite experiențele dificile. Această uitare are loc printr-o retragere din corp – cel care simte direct durerea, conflictul și suferința – în minte, unde realitatea poate fi reinterpretată sub forma unor povești. Astfel, copilul începe să accepte sensurile pe care adulții le oferă durerii, agresivității sau conflictelor, devenind treptat mai rațional și mai logic, dar deconectat de la propriile trăiri autentice.

Colectivitatea intensifică emoțiile prin ruperea relației intime dintre mamă și copil, care este înlocuită cu relația copilului cu persoane străine. Dependența puiului de om de mamă poate continua ani de zile, iar în mod firesc, puiul este cel care decide momentul separării, nu mama. Când se simte pregătit, copilul își exprimă dorința de a explora lumea din afara casei. Acest proces are loc, de regulă, în jurul vârstei de 6-7 ani sau chiar mai târziu.

În societatea modernă, însă, unde femeile muncesc alături de bărbați, copiii sunt adesea nevoiți să se separe de mamă mult mai devreme, pentru a permite reintegrarea acesteia în câmpul muncii.

„Nota de plată” a acestei realități constă în pierderea trăirilor corporale autentice, a sensibilității și vulnerabilității naturale a corpului. În schimb, copilul învață să accepte dominanța mentalului, să se bazeze pe cuvinte, povești, logică și rațiune, deconectându-se de la propriile emoții și senzații.

Emoțiile predominante ale copiilor: fricile

Fricile sunt emoțiile cele mai frecvente în copilărie și cresc în intensitate pe măsură ce copilul se confruntă cu experiențe neplăcute. Deși există multe tipuri de frici, cele mai comune pot fi grupate în funcție de vârstă:

• Între 0 și 3 ani:

  Copiii se confruntă cu frica de zgomote puternice, de străini, de animale și de senzații corporale noi, percepute ca străine. Frica de pierderea persoanei de siguranță (mama) și de pierderea căldurii este predominantă în această perioadă. Aceste frici sunt legate de anxietatea de separare. Copilul se simte abandonat dacă este lipsit de structurile familiare și, mai ales, de persoana apropiată. În absența acestora, copilul experimentează o senzație profundă de singurătate într-o lume rece și necunoscută.

• Între 3 și 6 ani:

  Persistă frica de pierderea persoanei de siguranță, dar apar și fricile de întuneric, de creaturi imaginare, de fenomene meteo intense (fulgere, trăsnete, vânturi puternice). Tot în această etapă începe să se manifeste frica de moarte, văzută ca abandonul suprem.

• Între 6 și 18 ani:

  Fricile evoluează către dimensiuni sociale și personale. Apar frica de eșec, teama de a greși, frica de ridicol (de a fi râs sau batjocorit), frica de respingere, de excludere și teama de a „fi defect” – de a nu fi la fel ca ceilalți sau de a fi perceput ca diferit.

Ce se întâmplă, în esență, cu copiii în colectivitate?

Din toate observațiile și explicațiile psihologice, esența trăirilor copiilor în colectivitate poate fi concentrată în trei cuvinte care descriu impactul profund al acestei experiențe:

1. Abandonul – Copilul simte o separare de siguranța oferită de familie, ceea ce afectează suprarenalele, reducând nivelurile de adrenalină și cortisol.

2. Răceala – Relația caldă și personală de acasă este înlocuită cu impersonalitatea colectivității, afectând rinichii, responsabili de structura și echilibrul mineral.

3. Tristețea – Neputința resimțită în fața regulilor și constrângerilor sociale afectează plămânii și capacitatea de respirație.

Indiferent de implicarea și atenția părinților, majoritatea copiilor trăiesc, într-o anumită măsură, senzațiile de răceală socială, tristețea neputinței și abandonul.

Lumea socială: între povești și realitate

La nivel profund, scopul plecării de acasă este de a învăța să te descurci singur, într-o lume mare, rece și impersonală.

Pe măsură ce devenim adulți, realizăm că această lume este, în esență:

• Rece și misterioasă, plină de oportunități, dar și pericole;

• Impersonală, asemenea forțelor naturii sau junglei urbane;

• Consumatoare de energie, impunându-ne constant să ne adaptăm și să supraviețuim.

Dacă aveți peste 50 de ani, probabil că înțelegeți exact la ce mă refer.

În tinerețe, percepția asupra lumii este adesea modelată de poveștile spuse de alții. Pe măsură ce devenim adulți, învățăm să facem față provocărilor vieții, creând propriile noastre povești mentale pentru a supraviețui. Totuși, adevărata natură a realității devine evidentă în momentele de neputință, fie ele personale (boală, dificultăți financiare, pierderea locului de muncă sau a casei), fie sociale (pandemii, crize economice, dezastre naturale). Aceste experiențe ne obligă să privim dincolo de narațiunile mentale și să confruntăm lumea așa cum este ea – uneori imprevizibilă, copleșitoare și necruțătoare.

Ce percep copiii despre lume în colectivitate

La creșă, grădiniță sau școală, copiii încep să întrezărească, deși doar fragmentar, realitatea lumii. Ei experimentează:

• Consumarea energiei vitale – fiecare zi petrecută în colectivitate îi solicită enorm.

• Răceala relațiilor – pierderea conexiunii profunde și sigure de acasă.

• Impersonalitatea mediului – colectivitatea îi tratează ca parte dintr-un întreg, nu ca indivizi unici.

Fiind prea mici pentru a înțelege sau verbaliza aceste stări, copiii nu pot face sens din experiențele lor. Tot ce știu este că aceste trăiri nu le plac.

Reconectarea cu propriile trăiri

Ca adulți, lucrăm intens să ne reamintim experiențele timpurii ale vieții, să le verbalizăm și să le înțelegem. Această introspecție ne ajută să descoperim cum am fost condiționați și în ce fel aceste condiționări ne influențează viețile de astăzi.

Este un proces prin care redescoperim realitatea trăirilor autentice, dincolo de poveștile pe care le-am fost învățați să le acceptăm.

Care sunt manifestările fizice ce reprezintă „nota de plată” a intrării copiilor în colectivitate?

Intrarea în colectivitate se reflectă adesea în sănătatea copilului:

• Răceli frecvente

• Probleme de urinare

• Constipație

• Tulburări de somn

• Comportamente schimbătoare

Sunt mai clare acum „conexiunile”?

Răcelile frecvente care apar odată cu intrarea copilului în colectivitate nu sunt cauzate de alimentația variată sau de virușii care circulă între copii. În realitate, ceea ce se „transmite” de la un copil la altul este mai profund:

• Descărcarea de energie – o dez-energizare constantă, provocată de emoții precum frica, furia, tristețea și neputința.

• Percepția abandonului – sentimentul că relația caldă, unu la unu, cu mama a dispărut pentru totdeauna, lăsând copilul să se adapteze unei noi realități.

• Resimțirea răcelii lumii în corp – copilul experimentează direct faptul că trebuie să se descurce singur, cu propriile resurse și fără protecția de acasă.

Răceala lumii sociale, percepută ca o stare emoțională, se reflectă fizic sub forma „răcelilor” frecvente ale corpului. Este mai ușor de înțeles acum această legătură?

Un apel la înțelegere și empatie

Copiii mici nu pot verbaliza ceea ce simt, dar trăirile lor sunt profunde și reale. Intrarea în colectivitate înseamnă:

• Percepția unui abandon din partea mamei.

• Confruntarea cu răceala lumii sociale.

• Experimentarea unei neputințe care adesea se transformă în tristețe.

De aceea, dacă este posibil, consider că intrarea în colectivitate ar trebui amânată până la 4 ani, când copilul este mai pregătit emoțional și fizic.

Ce simți când citești aceste rânduri?

Dacă ești o persoană sensibilă, probabil că ai simțit aceste cuvinte cu întregul corp, iar ceva s-ar putea să se fi strâns în piept sau în plexul solar.

Dacă ai o abordare mai rațională, este posibil să ai rezerve și să protestezi, gândindu-te că „nu este chiar așa”.

Indiferent cum ai perceput acest text, îți mulțumesc că ai parcurs această perspectivă asupra lucrurilor.

Ce poți face ca părinte?

1. Oferă sprijin emoțional constant

   Fii alături de copilul tău, ascultă-l și încurajează-l să exprime ceea ce simte. De multe ori, este suficient să fii prezent, fără să oferi soluții sau păreri. Copilul își va găsi propriile răspunsuri dacă se simte ascultat, înțeles și sprijinit.

2. Ajută-l să proceseze tranziția

   Vorbiți împreună despre ce se întâmplă la grădiniță sau școală, folosind cuvinte simple. Scopul discuțiilor nu este neapărat să găsiți soluții, ci să mențineți conexiunea și să împărtășiți momentele.

3. Redu stresul senzorial

   Creează un mediu liniștit și sigur acasă. Pregătește mâncăruri simple, fără aditivi sau stimulente. Evită, pe cât posibil, locurile aglomerate precum magazinele, locurile de joacă din spații închise sau alte medii care pot suprasolicita copilul.

4. Rămâi o ancoră de siguranță

   Menține-ți calmul și echilibrul, astfel încât copilul să poată face față mai ușor provocărilor. Copilul tău îți oglindește starea interioară – respiră adânc, centrează-te și fii prezent pentru el.

5. Acceptă firescul procesului

   Înțelege că ceea ce pare dificil face parte din procesul natural de creștere. Suferința emoțională semnalează o ieșire din zona de confort și este un pas necesar spre dezvoltare.

6. Caută sprijin, dacă ai nevoie

   Dacă simți că ai nevoie de ajutor, apelează la un terapeut care te poate asculta și ghida. Tranziția copilului este și tranziția ta ca părinte, iar amândoi aveți nevoie de resurse pentru a trece cu bine peste această etapă.

7. Învață alături de copilul tău

   Descoperă împreună cât de puternic este corpul uman, dar și mecanismele emoționale și comportamentale. Dificultățile depășite nu doar că duc la maturizare, ci creează și o transformare interioară profundă.

Pentru a gestiona mai ușor adaptarea la colectivitate, te invit să explorezi rubrica Sfaturi Vindecătoare, dedicată abonaților Premium. Acolo vei găsi materiale detaliate despre întărirea imunității, susținerea emoțională și soluții practice pentru provocările acestei tranziții, atât pentru copii, cât și pentru părinți.

Poți deveni abonat Premium dând click pe butonul de mai jos și explorând toate avantajele pe care le oferă rubrica Sfaturi Vindecătoare!

---

🔑 Comori Ascunse

⭐️ Problemele de vedere și dificultățile oculare, tot mai frecvente în societatea modernă și într-o lume în continuă schimbare, vor fi abordate în cadrul webinarului „Sfaturi Vindecătoare: Să vedem mai bine”, susținut de Dr. Sorina Soescu. Evenimentul are loc pe 13 decembrie, la ora 19:00, pe platforma Alexa Event, fiind ultimul webinar online al anului 2024. Mai multe detalii despre participare sunt disponibile:

👉 Participă la webinar.

⭐️ Femeile au nevoie să se îndepărteze periodic de haosul și stimulii sociali pentru a permite corpului să se curețe și să se recalibreze de reziduurile energetice acumulate. Studioul Vitality Pilates Constanța organizează deja înscrierile pentru Spa Retreat-ul din luna martie 2025, dedicat Zilei Femeii, care va avea loc la Eforie Nord. Locurile sunt limitate și se ocupă rapid, datorită succesului edițiilor anterioare. Baza de tratament, recunoscută pentru profesionalism și ospitalitate, oferă cadrul ideal pentru relaxare și refacere.

👉 Rezervă locul tău pentru Spa Retreat-ul din martie.

✨ Recomandări de Suflet

⭐️ Am descoperit online o mulțime de cărți despre conexiunea dintre părinți și copii. Fiecare dintre ele este valoroasă și utilă, deoarece ne ajută să dezvoltăm gândirea creativă și să abordăm mai eficient problemele care apar. Din interacțiunea cu părinții tineri am învățat însă că aceștia au din ce în ce mai puțin timp și energie pentru a citi materiale educaționale extinse.

Tocmai de aceea, săptămâna aceasta îți recomand o carte potrivită atât pentru copii, cât și pentru părinți: „Emoțiile explicate copiilor (dar și părinților!)” de Philippe Grimbert.

👉 Link către carte

Această carte, prin ilustrațiile captivante și explicațiile sale simple, nu doar că te ajută să înțelegi emoțiile la nivel mental, dar te ghidează și să le experimentezi așa cum sunt ele resimțite – ca senzații și reacții corporale. Exact cum le trăiesc copiii în mod direct și cum ar trebui să ni le reamintim și noi, ca părinți.

---

---